Cum ne afectează traumele din trecut în viața de adult?

   

     Experiențele din copilărie ne urmăresc toată viață și au un impact asupra vieții noastre, chiar și la vârsta adultā . Cele negative, pe lângā faptul cā ne pot afecta calitatea vieții, pot de asemenea influenta și modul în care interacționăm cu propriii copii, fiindcă,  involuntar,  îi vom trata în același mod în care părinții noștri ne-au tratat. 

Orice om are nevoi fundamentale, iar acestea trebuie să fie văzute, auzite și exprimate. Prin urmare,  în cazul în care am avut părinți stresați, indiferenti, distrași (care se luptau profund cu ei înșiși), aceste nevoi nu au fost satisfăcute. Ca adulți, vom începe să negăm ceea ce suntem de fapt, în încercarea de a obține dragoste sau aprobare din partea celorlalți, iar acest lucru creează o teamă de critică și confuzie în jurul a cine suntem de fapt.

Pentru a depăși rănile trecutului,  în vederea ameliorării efectelor care interferează cu viaţa de zi cu zi a adultului, trebuie mai întâi să identificăm traumele și durerea acumulate în primii ani de viață și purtate adesea, prea puțin conștient, până la vârsta adultă.

În familie, dacă ne raportām la relația copil- părinte,  identificām mai multe comportamente care reprezintă o sursă de răni emoționale pentru copii. Câteva dintre acestea sunt : 

Lipsa afecțiunii

Acei părinți care considerā cā un copil trebuie pupat doar noaptea, la culcare, de teama sa nu devină prea alintat , sau pur și simplu pentru ca așa au fost crescuți și ei la rândul lor, sunt de fapt părinți care își privează copilul de afecțiune, iar consecințele acestui comportament le va suporta copilul, chiar și după ce va deveni adult. In viața adultă, el poate deveni dependent de o persoană care îi oferă atenția și iubirea după care a tânjit în anii copilăriei. 

Neglijarea

    Putem spune cu certitudine că neglijarea este, de asemenea, traumatizantă. Aceasta este de multe ori asociatā cu pierderea unui părinte, prea mulți frați, un părinte indiferent, detașat, indisponibil emoțional sau anxios. Când părinții sunt acaparați de serviciu, petrec prea puțin timp cu copilul sau când sunt fizic lângă el, dar au alte preocupări și îl neglijează, în mintea lui se insinuează teama de abandon și de singurătate. 

Violenţa

    Aplicarea violenței fizice și verbale asupra unui copil aflat la o vârstă fragedă, poate provoca daune pe tot parcursul vieții, ținând cont că creierul și corpul  acestuia se află la o etapă importantă a dezvoltării. 

Violenţa reprezintă o amenințare în ceea ce privește sănătatea fizică și mintală a copiilor, afectându-le perspectivele, capacitatea de a învăța și a socializa. Totodată, episoadele de violență din copilărie, pot afecta  dezvoltarea ca adulți funcționali și părinți buni mai târziu în viață. 

Conform UNICEF, activitățile de îmbunătățire a sistemului de protecție a copilului vizează trei domenii principale: păstrarea familiilor împreună, accesul la justiție și prevenirea violenței împotriva copiilor.

Umilirea și etichetarea

    De mult ori, în încercarea de a-și motiva copilul, părinții oferă o replică de genul „De ce, colegul X a luat 10 la lucrare și tu nu ai fost în stare?”, aplicând de fapt o metodă de umilire la care mulți dintre părinți apelează având convingerea că este o strategie de a motiva copilul să performeze. 

Aceștia nu știu că de fapt, comparația nu face decât să dezaprobe comportamentul copilului, iar el o va percepe ca pe o umilire, și ulterior va începe sa creadă despre el ceea ce i se spune, internalizând aceste etichete și ajungând să și le repete în permanență : „Nu sunt în stare, nu sunt la fel de inteligent precum colegul X, părinților mei le este rușine cu mine, ar fi mândri să aibă un copil precum X”.

Alte replici precum: „Ești un copil rău!”, Eşti un incapabil! ,„Pămpălăule! „Nu știi nici măcar să mănânci!”, „Ești în stare măcar să te îmbraci?”  sunt doar câteva din lista etichetelor pe care mulți copii le-au primit de la părinți, încă din primii ani de viață  și care, nu fac decât mult rău.

Acestea determină  copilul umilit, ridiculizat, comparat sau rușinat să simtă dispreț și lipsă de apreciere din partea părinților, creându-i răni emoționale adânci. Judecățile de valoare, etichetele negative, criticile și comparațiile cu care a crescut,  îl vor determina pe copilul devenit adult să nu se placă pentru cine și cum este, să se lupte întreaga viață cu neîncrederea, să fie în dezacord cu el însuși, să nu se accepte și iubească suficient. Toată tensiunea acumulată în copilărie se va revărsa asupra celor din jur, fiindcă adultul umilit în copilărie va critica, va judeca și va jigni, la rândul său.

Manifestările frecvente ale adulților care au avut parte de episoade traumatice în copilărie 

      În ceea ce privește viața socială a adultului traumatizat în copilărie, de cele mai multe ori există două scenarii: adultul se angrenează în relații distructive, sau, în cealaltă extremă, evita total relațiile și interacțiunea socială. 

De cele mai multe ori, persoanele traumatizate în copilărie, se vor înclina către relații distructive, fie că este vorba de prietenie, cuplu sau relații profesionale.  Explicația este că, persoanele care s-au confruntat cu o traumă, vor căuta, inconştient, alte persoane care se potrivesc cu identitatea lor traumatizantă și care au trăit episoade asemănătoare, repetându-şi trecutul, chiar dacă, în mod conştient, se străduiesc să facă alegeri diferite, mai bune.

 Acest gen de relaţii nu vor face decât mai mult rău , având un impact emoţional puternic asupra persoanelor implicate.

Cei care totuși aleg sā nu se implice în relații distructive,  pot cădea în cealaltă extremă: izolarea şi evitarea relaţiilor de orice tip.  Crezând ca vor avea parte de siguranța de care nu au avut parte în copilărie,  la vârsta adultă se vor feri să intre în relaţii de cuplu sau să îşi facă prieteni, considerând că astfel, vor  rupe lanţul relaţiilor defectuoase.  Doar că din păcate, această măsură de autoprotecţie conduce la izolare şi depresie.

Existā totuși și situații fericire, în care mulți dintre cei care au crescut cu astfel de comportamente ale părinților, au depășit rănile emoționale și nu au rămas captivi în trecut.  Acest lucru nu este posibil decât prin solicitarea unui ajutor din partea unui specialist, prin auto-analiză, prin  reflecție asupra relației cu părinții, și înțelegere a modului în care această relație le-a afectat  viața. În urma acestui  proces, adultul în cauză, va avea capacitatea de a schimba ulterior, ca părinte, ceea ce era deficitar la comportamentul propriilor părinți.